Sfintii Doctori in Traditia Bisericii Ortodoxe. Cercetarea si ingrijirea bolnavilor ca datorie mantuitoare a fiecarui preot si credincios.

Taina Sfântului Maslu este una din cele mai solicitate şi frecventate slujbe săvârşite în Biserica Ortodoxă. Acest lucru se datorează faptului că prin această Sfânta Taină ne rugăm pentru tămăduirea de boală a tuturor celor care sunt în suferinţă trupească şi sufletească.[1] În acest sens, Sf. Apostol Iacob spune: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui” (Iacob 5, 14-15).

Sfântul Maslu este o Taină instituită de Însuşi Mântuitorul (Marcu 6, 12-13), cu rădăcini apostolice, fiindcă Apostolii au învăţat despre ea şi au practicat-o în zilele vieţii lor (Iacov 5, 14-15; Marcu 6, 12-13).

Mai departe, după epoca apostolică şi până în zilele noastre, Maslul a fost mereu săvârşit, mai ales dacă ţinem seama că îngrijirea bolnavilor în Biserică a fost o îndeletnicire prioritară.

Mai mult decât atât, s-au ridicat dintre oameni sfinţi, care hrăniţi fiind cu buna învăţătură, şi trăind în credinţa creştinească şi cu dulceaţa dumnezeieştii Scripturi povăţuindu-se, s-au remarcat prin grija ce au purtat-o faţă de cei care erau în suferinţe. Acestea făcându-le, ei urmau exemplul Mântuitorului care a vindecat pe bolnavi, şi care prin exemplul şi porunca Sa ne-a lăsat şi nouă datoria de a purta grijă de cei ce au nevoie. Pentru aceasta au şi luat de la Dumnezeu darul tămăduirii, dând sănătate sufletelor şi trupurilor, vindecând tot felul de boli, tămăduind toate neputinţele şi izgonind duhurile cele viclene.

Aceştia sunt Sfinţii Doctori fără de arginţi, care după cum arată şi titulatura lor, purtau de grijă de bolnavi fără a percepe ceva în schimb. Făceau aceste fapte minunate nu pentru a se îmbogăţi cu aur şi cu argint, ci pentru Dumnezeu, ca să arate dragostea cea nemărginită a Creatorului tuturor.

Ei tămăduiau neputinţele pentru slava numelui Domnului lor, Care le-a dăruit puterea de a tămădui. Dar nu cu buruieni, ci cu numele Domnului izbăveau de boli, fără plată şi fără să aştepte mulţumire, împlinind porunca Celui ce a zis: „în dar aţi luat, în dar să daţi”.

Ca nişte buni creştini, ei arătau bolnavilor că de multe ori boala este pedeapsă de la Dumnezeu pentru păcatele săvârşite. Mulţi dintre cei tămăduiţi primeau sfânta învăţătură a Mântuitorului Hristos, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre.

Pentru zilele noastre este foarte important ca exemplele Sfinţilor Doctori fără de arginţi să fie urmate. Într-o lume secularizată, este necesar să se ofere mărturia cea bună indiferent de mediile în care activăm. Orice lucru săvârşim pe pământ, dacă suntem creştini adevăraţi, trebuie să arătăm că nu am pierdut legătura cu Dumnezeu. Aşa cum Sfântul Doctor Pantelimon a aflat că Hristos este singurul doctor adevărat, aşa şi noi trebuie să fim conştienţi că numai în legătură cu Mântuitorul, profesia noastră, oricare ar fi ra, are un sens clar definit şi numai aşa ştim că nu ne aflăm în rătăcire, ci în căutarea Adevărului.

Astăzi avem nevoie de mărturii drepte, ce nu sunt afectate de duh lumesc care de multe ori este otrăvit, şi urmăreşte interese meschine. Profesia medicilor contemporani trebuie făcută în folosul general al celorlalţi, în spiritul iubirii creştineşti, meseria nobilă de vindecare a aproapelui nu trebuie să devină o afacere. Iar ca mari exemple în acest sens stau doctorii cei fără de arginţi: Sfântul Pantelimon, Sfânţii Chir şi Ioan, Sfântul Trifon, Sfântul Iulian, Sfântul Mohie, Sfântul Talaleu, Sfântul Samson, Sfântul Ermolae, Sfânţii Anechit şi Fotie, Sfânţii Cosma şi Damian din Arabia, Sfinţii Epictet şi Astion şi mulţi alţii.

Iar dacă medicii, cei care vindecă trupurile trebuie să lucreze în acest mod, cu atât mai mult noi cei care suntem tămăduitorii sufletelor şi al trupurilor trebuie aşa să lucrăm în ogorul Domnului. Şi noi preoţii trebuie să urmăm exemplul lor, anume să avem înţelepciunea de a vedea că adevărata vindecare vine numai de la Mântuitorul Hristos.

Chiar şi după moartea lor, ei au săvârşit şi săvârşesc minuni, vindecând pe cei care se roagă lor cu credinţă. Sfânta Biserică are rugăciuni şi acatiste aduse lor, pe care cei ce doresc să primească vindecare le folosesc ori de câte ori este nevoie, fie în rugăciunea Bisericii, fie în cea personală.

Uitându-ne la ei, noi cei care suntem sănătoşi, ne dăm seama că de vom cerceta şi îngriji de bolnavi, vom fi următorii lor în fapta sfântă. Boala trupească şi sufletească în care a căzut omul îl face inapt de la o viaţă normală, sau îl ameninţă cu sfărşitul vieţii pământeşti. El trebuie ajutat în mod stăruitor de semeni, pentru a i se alina durerile şi suferinţele, atât prin cercetarea la căpătâiul celui bolnav, cât şi prin puterea lui Hristos, prin rugăciune. Acolo unde pentru viaţa pământească nu se poate face nimic, trebuie să stăruim ca măcar sufleteşte să se facă omul sănătos pentru ca Dumnezeu să-l primească în Împărăţia Sa.

Întrucât mântuirea stă în comuniunea cu Hristos, atotiubitoarea persoană dumnezeiască devenită om, iar omul s-ar putea ca din boala prezentă să treacă în moarte lipsit, din pricina faptelor sale de capacitatea pentru această comuniune, întrucât n-a înnaintat, prin celelalte Taine şi prin conlucrarea sa, în ea, Biserica face un efort maxim să-l pregătească pentru această comuniune cu Hristos şi să-l deschidă comuniunii cu semenii, deci un efort maxim pentru mântuirea lui prin mai mulţi preoţi, prin mai multe rugăciuni, prin mai mulţi credincioşi, care se roagă împreună, deschişi comuniunii cu Hristos şi dornici să întărească comuniunea cu cel bolnav.[2]

Ne dăm seama astfel, că atât preoţii cât şi credincioşii trebuie să se roage în comuniune pentru cel bolnav, pentru ca suferindul să poată intra în comuniune cu cel care ne împărtăşeşte din Harul Său cel vindecător.

Mai întâi ne rugăm pentru iertarea păcatelor lui, apoi pentru sănătatea trupului, care vine ca efect al iertării păcatelor. Un deosebit înţeles teologic reiese şi din faptul că în această Taină la temelia vindecării bolilor trupeşti este aşezată tămăduirea sufletului., datorită strânsei legături dintre suflet şi trup.[3]

Trebuie să ne punem şi problema alinării suferinţei unui bolnav prin fapte mai mici sau prin purtarea crucii îngrijirii bolnavilor.

Este plăcut să mergem la patulde spital cu o prăjitură, însă grea e crucea îngrijirii suferindului pe o perioadă îndelungată. Această cruce pare uneori foarte grea, mai grea decât am putea noi duce.

Faptul că cel pe care îl îngrijim duce de multă vreme crucea bolii trebuie înţeles de noi şi ca o cruce a noastră. Dumnezeu i-a trimis bolnavului crucea bolii, iar nouă crucea îngrijirii bolnavului. Şi, aşa cum bolnavul nu poate scăpa de boală prin propriul efort, tot aşa nici noi nu ar trebui să părăsim crucea pe care o purtăm numai pentru că ne-am săturat de ea.

Ce e mai uşor, să îngrijeşti sau să fii îngrijit? La această întrebare, oamenii comozi ar răspunde că este mult mai uşor să îngrijeşti. Ei nu îşi dau seama cât de mare este responsabilitatea celui care trebuie să aibă grijă de bolnavi.

După cum ne arată predania ortodoxă, îngrijirea bolnavilor este una dintre căile de mântuire. Trebuie să înţelegem însă că este doar una dintre aceste căi atunci când este aleasă drept nevoinţă de toată vremea. Unii oameni îşi alegeau nevoinţa ascultării, alţii pe cea a primirii celor străini, alţii pe cea a postirilor îndelungate. Tot aşa există creştini care îşi aleg nevoinţa îngrijirii bolnavilor. Dar dacă această cruce nu este asumată de bună-voie de către oricine, totuşi fiecare creştin are porunca de a-şi iubi aproapele. Şi nu putem spune că îl iubim pe săracul căruia îi dăm o pâine, dar nu avem timp să îl iubim pe cel care zace pe patul de boală.

Trebuie făcută deci o diferenţă clară între cei care, plini de harul Duhului Sfânt, îşi aleg slujirea dificilă a bolnavilor şi cei care sunt puşi în faţa situaţiei de a îngriji un bolnav. Prima situaţie se aseamănă cu cea a alegerii căii monahale. Pe când a doua este starea oricărui creştin, care pentru a se mântui trebuie să împlinească poruncile primite de la Dumnezeu. Ne dăm seama că şi cei care refuză să îngrijească bolnavii vor asculta aceleaşi cuvinte înfricoşătoare din gura Preablândului Mântuitor: “Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţa veşnică”.

Nu trebuie să uităm că Domnul primeşte răbdarea noastră ca şi cum L-am îngriji pe El Însuşi. Dacă în locul bolnavului în faţa noastră ar sta Hristos, fiecare ne-am purta cu mai multă grijă, cu mai multă atenţie, cu mai multă iubire. Şi asta pentru că Hristos e Mântuitorul lumii, Hristos e Fiul lui Dumnezeu făcut om pentru mântuirea noastră.

Dar tocmai asta este taina, că Hristos Se ascunde în chipul fiecărui bolnav, al fiecărui om necăjit, al fiecărui om sărac şi lipsit de dragoste. Noi însă îl iubim pe bolnav doar câtă vreme iubirea noastră este comodă. Când devine o cruce suntem tentaţi să o dăm jos de pe umerii noştri.

Nu numai bolnavul se poate sfinţi prin crucea sa. Şi cel care se îngrijeşte de el poate dobândi sfinţenia. Cu cât încercările sunt mai grele, cu cât crucea e mai grea, cu atât cununa va fi mai mare. Părintele Paisie Aghioritul spunea că cei care îi slujesc pe cei bolnavi, invalizi, etc., cu dragoste şi răbdare, dacă au păcate li se şterg prin jertfa pe care o fac, iar dacă nu au se sfinţesc. Sfântul Ioan Gură de Aur scriind despre mucenicia celui care îl îngrijeşte pe bolnav, referindu-se în mod special la suferinţele mamei, el spune că „de va suferi cineva durerile şi va mulţumi, a luat cununa de mucenicie. Precum adică, (atunci când) copilul este bolnav şi (mama sa Îi) mulţumeşte lui Dumnezeu, aceasta maicii îi este cunună. De câtă muncă nu este mai grea scârba? Dar aceea nu face silă să scoată afară cuvânt amar”.

Ca preoţi trebuie să acordăm maximă atenţie îngrijirii bolnavilor. Preotul e cel care îl ajută pe om să-şi regăsească echilibrul în viaţă, să primească iertarea păcatelor. Dumnezeu cere bolnavilor care au cules în trupul lor roada păcatului, să se pocăiască întâi de păcatele lor. Le porunceşte acestora să să se spovedească, învinuindu-se pe ei înşişi în faţa lui Dumnezeu prin duhovnic.[4]

Mântuitorul arată legătura strânsă dintre păcat şi boală şi dintre pocăinţă şi vindecare, cu ocazia vindecării paraliticului de la scăldătoarea Vitezda, care era bolnav de 38 de ani şi căruia i-a spus: “Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14). Aceasta dovedeşte desigur că boala paraliticului fusese cauzată de păcat. Deoarece el a mers în drumul păcatului şi al stricăciunii, rezultatul a fost slăbirea trupului, îmbolnăvirea. Hristos l-a avertizat că dacă se va întoarce la păcat, se va întoarce asupra lui rezultatul păcatului, în suflet şi în trup.

Aşadar suntem obligaţi ca preoţi să cercetăm pe cei neputincioşi şi bolnavi ori de câte ori este cazul. Dacă prin Sfânta Taină a Spovedaniei şi prin Sfântul Maslu, un bolnav se îndreaptă şi devine ascultător Lui Hristos şi Bisericii Sale, în primul rând am câştigat în împărăţia lui Dumnezeu un suflet, care va fi şi în viaţa aceasta ajutor Bisericii, iar în al doilea rând mila Lui Dumnezeu se va vărsa asupra noastră pentru acest lucru.

Într-o lume marcată de boală şi suferinţă Biserica este chemată să-şi manifeste puterea tămăduitoare, sacramentală împărtăşită ei prin Duhul Sfânt de Hristos Domnul, Vindecătorul sufletelor şi al trupurilor, spre alinarea suferinţelor trupeşti şi sufleteşti ale oamenilor bolnavi.

Taina Sfântului Maslu actualizează prin Duhul Sfânt, lucrarea vindecătoare a lui Hristos în Biserică, când aceasta cler şi popor se află în stare de pocăinţă, de rugăciune şi de ascultare a Cuvântului Lui Dumnezeu.

În concluzie putem afirma că Sfântul Maslu, Spovedania şi rugăciunile parohiei şi ale familiei, ale prietenilor pentru cei bolnavi constituie lucrarea duhovnocească de bază a Bisericii pentru îngrijirea bolnavilor. Iar cercetarea, vizitarea, îngrijirea şi ajutorarea lor completează partea spirituală a pastoraţiei bolnavilor.

Făcând astfel şi cler şi popor vom primi răsplata de la Dumnezeu în împărăţia Sa cea cerească spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire. Amin!