Biblioteca parohială - mijloc de pastoraţie a preotului (Conferinţa preoţilor din Protopopiatul Piatra Neamţ de pe data de 17 noiembrie 2009, conferinţă prezidată de IPS Mitropolit Teofan al Moldovei şi Bucovinei)

    Activitatea preotului în parohie poate fi împărţită în trei ramuri: liturghisitor, propovăduitor al adevărului şi conducător al oamenilor pe drumul mântuirii. Intre acestea trei trebuie să fie o armonie. Dacă în trecut era suficientă activitatea liturgică, dacă era suficient ca preotul să cunoască Molitfelnicul şi cărţile de cult, astăzi aceasta nu poate fi suficientă, nu poate da roadele dorite, deoarece ea nu răzbate în toate laturile vieţii. De aceea se cere ca activitatea liturgică să fie dublată de ce cea învăţătorească şi de cea de propovăduire a temeiurilor credinţei. Misiunea de învăţători ai lumii ne-a dat-o Domnul Iisus Hristos prin ucenicii Săi cărora le-a zis: “Mergând învăţaţi toate neamurile...” ( Mt. 28,19-20). Iar Sfîntul Apostol Pavel zice: “Vai mie de nu voi binevesti” (Rm. 15,20).Multă vreme apostolii şi urmaşii lor au slujit adevărului dumnezeiesc numai prin viu grai fără a fi nevoiţi să-l aştearnă în scris. Mai târziu însă, înmulţindu-se numărul creştinilor şi mărindu-se şi numărul celor care atacau  credinţa, s-a simţit nevoia să se pună în slujba lui Hristos cuvântul în scris.[1] Omenirea s-a dezvoltat şi s-a schimbat mereu, formele vechi s-au înnoit, învăţături noi au apărut în faţa minţii şi au început s-o cucerească. Prin descoperirea tiparului în sec. XVI cartea a câştigat o tot mai largă întrebuinţare, ajungând astăzi o adevărată putere.

    Atât dezvoltarea duhovnicească precum şi dezvoltarea culturală în genere s-au întemeiat pe existenţa cărţii, pe păstrarea cărţii şi pe punerea ei la îndemâna credincioşilor.[2] Cartea a fost şi este folosită absolut în toate domeniile. Ce este cartea ? Este oare numai o bucată de hârtie, este doar o simplă materie, un simplu obiect de comerţ ? Bineînţeles că nu!

    Cartea este forma superioară şi complexă de expresie a spiritului. Este cea mai nobilă materializare a sufletului în afară de el. Cartea este oglinda minunilor şi frumuseţilor naturii, ea ne sprijină în nenorociri, ne mângâie când suntem întristaţi, ne schimbă ceasurile de urât în ceasuri de încântare, ne umple spiritul de idei, de cugetări înţelepte şi binefăcătoare, ne face să uităm orice ticăloşie.[3] În viaţa popoarelor cartea are şi un rol de formare şi întărire a conştiinţei naţionale. Cărţile mitropoliţilor Varlaam şi Dosoftei din Moldova au ajuns în Transilvania, iar cele ale lui Coresi de la Braşov şi Simion Ştefan de la Bălgrad (Alba Iulia), au ajuns în Muntenia şi Moldova.

     Cartea de cuprins religios a fost cea dintâi pregătitoare a unităţii noastre naţionale. Cartea a produs şi produce cele mai înalte puteri ale omului. Noi avem datoria să facem din carte o armă de cucerire a vieţii pentru împărăţia lui Dumnezeu, un mijloc de comunicare a adevărului. Este cea mai nobilă misiune pe care o poate avea cartea, aposolatul ei prin excelenţă.[4] Aşadar dacă şcoala şi toate instituţiile dau o întrebuinţare cărţii şi propagării ideilor prin scris, trebuie şi noi să folosim cartea în misiunea de înălţare şi mântuire a sufletelor. Iar locul unde cărţile sunt adunate spre a fi puse la îndemâna cititorilor spre a le citi este biblioteca.

    Definiţia bibliotecii nu a fost întotdeauna aceeaşi. In dezvoltarea ei deosebim trei epoci şi anume: una veche în care biblioteca era un fel de depozit în care se strângeau manuscrisele ca să nu dispară, alta medievală în care biblioteca strângea în jurul ei câţiva învăţăţi însă era străină de popor şi alta după apariţia tiparului când biblioteca îndeplineşte un rol din ce în ce mai însemnat până ce ajunge o adevărată “şcoală” a mulţimii un centru viu de cultură.[5] Trebuie amintit că cele dintâi şi mai însemnate biblioteci din lume s-au înfiinţat prin biserică, ori în legătură cu biserica. Incepând cu Renaşterea bibliotecile s-au legat strâns de şcoli, de universităţi, iar astăzi au devenit ceva de care omul nu se poate lipsi. La noi în ţară rolul bibliotecilor mănăstireşti a fost covârşitor în viaţa neamului pentru păstrarea limbii şi unităţii sufleteşti.[6]  

    Dar în slujba păstoririi creştine au apărut şi bibliotecile parohiale. Un început de organizare a bibliotecii parohiale s-a făcut în Mitropolia  Ardealului. Astfel aici în 1942 s-a statornicit un “Regulament pentru funcţionarea bibliotecilor protopopeşti şi parohiale din Arhiepisopia ortodoxă română de Alba Iulia şi Sibiu”. Acest regulament avea 10 pagini. Interesant este articolul 2 al acestui regulament care zice: “Scopul bibliotecii parohiale este instruirea continuă a slujitorilor altarului, luminarea minţii, cultivarea inimii şi întărirea sentimentului religios moral şi naţional în popor”. Prin Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române revizuit în anul 2008, preotului paroh îi revine obligaţia de a întocmi şi de a ţine la zi biblioteca parohială (art. 50, alineatul k).[7] Iar comitetului parohial prin serviciul cultural, îi revine datoria de a încuraja în comunitate citirea cărţilor şi a revistelor din biblioteca parohială (art. 67).[8]

    În vremurile noastre nu se mai poate concepe catehizare fără o lectură minimă din partea credincioşilor noştri, nu numai în mediul urban, ci şi în cel rural. Este adevărat că la oraş credincioşii au condiţii mai prielnice în acest scop, dar şi creştinii de la sate trebuie să citească măcar Sfânta Scriptură, dacă nu şi alte cărţi de căpătâi ale creştinului, ca de pildă Catehismul, Vieţile Sfinţilor, cărţi de rugăciuni etc.

    Sfânta Scriptură trebuie să fie cea dintâi şi cea mai nelipsită carte din activitatea pastorală a preotului. Nu poate fi activitate pastorală rodnică, nici îngrijire duhovnicească fără sprijinul Bibliei.  

    Raza de influenţă religioasă şi culturală pe care o exercită Biblia se întinde la toţi oamenii, de toate vârstele, profesiile şi din toate timpurile. La popoare întregi prin Biblie s-a aprins cea dintâi lumină a culturii. Exemplu grăitor avem la poporul nostru, la care Biblia a îmbrăcat între cele dintâi cărţi veşmântul graiului românesc. Sunt atâtea mărturii ale oamenilor simpli care au învăţat să citească şi au prins dragostea de carte prin Biblie.[9] Iată câteva din mulţimea de motive pentru care Biblia nu trebuie să lipsească din biblioteca parohială în cât mai multe exemplare, astfel încât cât mai mulţi credincioşi care nu au Cartea Sfântă în casele lor, să poată alerga oricând la Ea pentru a se adăpa din izvoarele de nesecat pe care le revarsă. 

    În ceea ce priveşte celelalte cărţi ziditoare de suflete menţionăm că o cărticică bună în mâna unui credincios, este o adevărată binefacere, ale cărei roade nu întârzie să se arate în viaţa religioasă a parohiei. Trebuie însă, pentru aceasta, ca bibliotecile parohiale să aibă în depozitul lor cît mai multe cărţi ziditoare de suflet, care nu numai că dau credincioşilor o adevărată hrană spirituală, dar le întreţin în acelaşi timp şi le stimulează gustul pentru citit.[10]

    Apoi atenţia spre care trebuie să ne concentrăm astăzi cu mai mare solicitudine este legată de faptul că s-au înmulţit într-un chip fără precedent cărţile eterodoxe, pe care sectarii le împart gratuit, peste tot: pe stradă, în parcuri, în pieţe, în cutiile poştale etc. Astfel, dacă nu-i vom ajuta noi pe creştinii noştri să citească literatură ortodoxă, o vor citi numai pe cea sectară şi, neavând termeni de comparaţie, vor risca să ia de bună învăţătura greşită. Cum mulţi dintre credincioşii noştri nu au posibilităţi să cumpere cărţi ortodoxe, soluţia salvatoare vine prin înfiinţarea micilor biblioteci parohiale, care să pună la îndemâna lor aceste cărţi de mare folos.  

     O grijă deosebită trebuie să avem faţă de toate revistele teologice şi de publicaţiile periodice editate fie în cadrul Editurii Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, fie în cadrul editurilor centrelor mitropolitane din cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române. Revistele teologice şi bisericeşti constituie un mijloc de informare pastorală şi de orientare spirituală foarte accesibil şi actual pentru slujitorii şi credincioşii noştri.[11] Prin tematica lor variată (monografii, studii, articole, traduceri, prezentări de cărţi şi reviste, comentarii, recenzii, cateheze, lucrări de seminar, teze de doctorat în teologie etc.), prin metoda de cercetare pe care o promovează, prin spiritul de răspundere cu care abordează problemele de interes soscial, revistele teologice şi bisericeşti româneşti s-au impus ca un factor de prestigiu în anasamblul cercetării teologice contemporane.[12] Contribuţia periodicelor bisericeşti publicate astăzi de Biserica Ortodoxă Română poate fi rezumată astfel: pun în lumină tot mai mult specificul ortodoxiei româneşti; valorifică tezaurul cultural istoric şi artistic care formează patrimoniul spiritual al Bisericii strămoşeşti; promovează principiile şi mijloace “apostolatului social” o caracteristică esenţială a activităţii Bisericii noastre; stabileşte poziţia Bisericii faţă de diferitele probleme ale ecumenismului contemporan şi ale dialogului dintre Biserică şi lume. Tot prin intermediul lor preoţii şi credincioşii pot afla interpretarea dată de autoritatea bisericească evenimentelor ce afectează viaţa lor spirituală şi socială.[13] De aceea aceste reviste teologice şi publicaţii periodice trebuiesc puse în slujba pastoraţiei credincioşilor noştri. Este bine ca ele să fie legate pe ani şi puse în raftul bibliotecii parohiale în funcţie de aceştia.

    Cărţile în biblioteca parohială sunt împărţite în două secţii: una pentru preoţi şi intelectualii mireni şi alta pentru popor. Fiecare secţie poate fi împărţită în grupuri după conţinutul cărţilor şi anume: teologice, didactice, istorice, literare etc.[14]

    Foloasele bibliotecii în parohie se văd numai atunci când e organizată şi îndrumată spre a fi o adevărată “fântână fermecată a satului la care să alerge tot bunul creştin”.[15] Mai întâi cărţile trebuiesc citite de preot. Nu se poate folosi o carte pentru culturalizarea satelor sau parohiilor fără să fie cunoscută de preot. Preotul trebuie să ştie  ce carte îi este mai folositoare fiecăruia. Când dă preotul cuiva o carte de citit să se gândească că dă o doctoire. Dar pentru aceasta trebuie să cunoască însuşi reţeta. După cititul cărţii de către preot urmează împărţirea ei. Cartea e făcută pentru inimă şi minte nu pentru praf şi dulap.

    Pentru răspândirea ei se cere un adevărat program de păstorire a bunurilor culturale. Pentru ca cititorul să poată folosi o carte ar fi ideal ca biblioteca parohială să aibă şi o sală de lectură. Iar în sala de lectură, sau după caz în bibliotecă trebuie să fie şi un catalog al cărţilor pe autori şi pe specialităţi.[16] In catalog poate fi trecut locul şi anul apariţiei cărţii, formatul şi numărul paginilor. In al doilea rând trebuie să se aşeze cărţile în dulapuri închise, dacă este posibil cu geam la loc uscat şi ferite de praf, de rozătoare şi să fie reparate pe cât este cu putinţă cărţile vechi. 

    Cărţile ar trebui împrumutate numai un timp limitat. Fiecare cititor trebuie să aibă o fişă personală de împrumut. Biblioteca trebuie să funcţioneze după un program bine stabilit, care să fie anunţat şi afişat. Iar pe cât cu putinţă trebuie să ne străduim ca acest orar să fie respectat. Acolo unde este posibil preotul poate avea şi un ajutor, responsabil al bibliotecii.

    Dacă aceste condiţii nu pot fi îndeplinite, pentru început este obligatoriu ca biblioteca să fie amenajată în pridvorul bisericii, de unde preotul să împartă cărţi la sfârşitul fiecărui serviciu religios cititorului.

     Dar o asemenea lucrare presupune şi o activitate de lămurire a cititorului. De aceea în activitatea pastorală, mereu preotul trebuie să facă amintită biblioteca pentru a evita situaţia nedorită ca aceasta să ajungă un loc vechi şi mort.

    Biblioteca parohială are următoarele roluri:

1. Este un mijloc de a opri circulaţia cărţilor rele şi nefolositoare;
2. Face să ajungă cunoştinţele religioase la oamenii care nu vin la biserică;
3. Dă o ocupaţie plăcută şi reţine pe om de la săvârşirea faptelor rele;
4. Un mijloc de convertire la Dumnezeu (aici avem exemplu pe Fericitul Augustin);
5. Lectura este trecere de timp folositor;
6. Cartea este un amic apreciat de oameni, de care ascultă cei mai mulţi.

    Şi un alt avantaj ar fi acela că cu ajutorul bibliotecii şi al cărţii preotul poate pătrunde mai adânc în viaţa păstăriţilor săi şi poate forma legături sufleteşti între el şi popor, pe care nimeni nu le mai poate desface.

    O bibliotecă parohială bine înzestrată, pusă cu pricepere şi râvnă în slujba mântuirii sufletelor, împlineşte rolul unui al doilea preot în parohie.[17]

     Într-o parohie cu intelectuali grija preotului pentru a avea o bibliotecă şi mai bine pusă la punct, trebuie să fie şi mai mare. Si asta din cauza atitudinii intelectualilor în faţa cărţii. Din legătura zilnică cu scrisul, intelectualul şi-a format un gust literar, o înclinare de a alege ce să citească, un spirit mai mult sau mai puţin critic. În marea lor majoritate intelectualii stau departe de cartea religioasă. Pentru ca ea să poată fi atrăgătoare, trebuie să fie bine scrisă şi să le fie oferită la tot pasul. De aceea spunem că lipsa apostolatului prin cuvântul scris la oraş, poate avea pirderi sufleteşti mult mai mari, decât lipsa apostolatului prin cuvântul scris la parohiile de la sat.

    Scrierile apologetice trebuiesc făcute cunoscute în cercuri cât mai largi în pătura intelectualilor. De câte ori apare o asemenea carte ea trebuie achiziţionată imediat şi pusă în circulaţie prin biblioteca parohială. Numai aşa se va reuşi să se ţină în sânul Bisericii pe intelectuali şi să fie feriţi de ideile duşmănoase credinţei care se întâlnesc la fiecare pas.[18]

    Aşadar biblioteca parohială trebuie să aibă rolul ei important în creşterea neamului nu numai pe linia credinţei, ci şi pe aceea a iubirii patriotice. Trebuie să fie adevărate şcoli de zidire sufletească şi culturală a credincioşilor. Aceste lucruri măreţe le-a realizat prin misiune sa întotdeauna Biserica noastră strămoşească, fiind în cursul veacurilor o vatră de luminare nu numai pe linie duhovnicească ci şi culturală. Ea a păstrat curată fiinţa neamului românesc în faţa atâtor popare cotropitoare şi a atâtor vitregii istorice.

    Alături de efortul făcut de către stat Biserica Ortodoxă Română a strâns şi a depozitat cartea bisericească şi pe cea de cultură în mănăstiri şi în biserici, de unde roadele ei s-au răspândit în sânul poporului credincios.

    Să ne rugăm Bunului Dumnezeu, să intensificăm educaţia religioasă a credincioşilor noştri prin cărţile ziditoare de suflete din bibliotecile parohiale. Cu ajutorul lor noi putem cuceri pentru Hristos cât mai multe suflete, care să-şi poată ajunge ţinta cea mai înaltă a vieţii: mânturea.

Note Bibliografice